*Monoteism = credinta intr-o sigura zeitate
IUDAISMUL
Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Preceptele iudaismului au stat la baza religiilor monoteiste creștinism și islam. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda -- descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (sec. XVIII - finele sec. XVII î.Hr.) -- cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Istoria iudaismului este împărțită în trei perioade: 1. Perioada Templului din Ierusalim; 2. Perioada talmudică; 3. Perioada rabinică (din secolul al VI pînă în prezent). Iudaismul ortodox contemporan s-a format pe baza mișcării fariseilor (pirushim) din perioada Macabeilor.

Iudaismul contemporan nu are o instituție sau personalitate, acceptată universal, care ar avea autoritatea dreptului, învățăturii sau puterii. Sursele dreptului (Halaha) a iudaismului contemporan sunt: Tanahul (Tora scrisă) și Talmudul (Tora orală). Halaha reglementează aspectele vieții evreilor care nu sunt reflectate în codurile penale sau civile din sistemul secular
Doctrina religioasă și principiile credinței

Iudaismul este o religie monoteistă, bazată pe principii și etica, incluse în Biblia ebraică (Tanah), precum au fost în continuare a explorate și explicate în Talmud și în alte texte. În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul dintre Dumnezeu și Abraham.

În timp ce iudaismul a fost rar, dacă vreodată, monolitic în practică, el întotdeauna cu înverșunare a fost monoteist în teologie - deși Tanahul amintește perioade de apostazie de la iudaism printre israeliți.

„Idolatria poporului lui Iuda nu era o abatere de la un monoteism anterior al lor. Ea era de fapt felul în care poporul lui Iuda se închina de sute de ani.[1]”
—Israel Finkelstein și Neil Asher Silberman, The Bible Unearthed. Archaeology's New Vision of Ancient Israel and The Origin of Its Sacred Texts.

Într-un documentar al BBC dr. Francesca Stavrakopoulou, Senior Lecturer la Universitatea din Exeter declara: „Biblia nu era o sursă de încredere, ea nu ne spune adevărul despre acești oameni din antichitate [adică evreii — n.n.].”[2] Întrebat în același documentar dacă evreii au fost monoteiști, lucru care i-ar fi distins față de religia canaanită, prof. dr. Herbert Niehr de la Universitatea din Tübingen declara că evreii au fost politeiști din sec. al X-lea î.e.n. până cel puțin în 586, după care lucrurile au început să se schimbe foarte lent, evreii fiind covârșitor monoteiști începând cu perioada Macabeilor (secolul al II-lea î.e.n.).[3]

Istoric, iudaismul a accentuat credința în revelația divină și în acceptarea versiunilor Torei scrise și orale ca esență fundamentală de bază a convingerilor. Iudaismul nu are o autoritate centralizată care expune dogmele religioase. Aceasta a dat naștere la multe formule în ceea ce privește anumite convingeri teologice inerente în Tora și Talmud.

De-a lungul secolelor, au apărut o serie de formulări a principiilor de credință, și chiar dacă acestea diferă în ceea ce privește anumite detalii, ele demonstrează un nucleu ideologic comun. Din aceste formulări, cele mai autoritare sunt „treisprezece principiile de credință”, formulate în XII-lea de Maimonide. Cele treisprezece principii au fost ignorate de cea mai mare parte a comunității evreiești pentru câteva secole. Peste secole reformularea acestor principii ai fost incluse sub formă poetică („Ani Ma'amin” și „Yigdal”) în cărțile de rugăciuni evreiești, și, eventual, au devenit general acceptate.

Joseph Albo și Raavad au criticat lista lui Maimonide, care conținea prea multe elemente,deși adevărate, dar care nu au fost principii de credință, și, astfel, plasând prea mulți evrei în categoria de "eretic". Mulți alții au criticat orice astfel de formulare, care ducea la minimizarea întregii Tore.

În acest sens, istoricul Josephus a accentuat practica religioasă mai mult decât dogmele religioase, asociind apostaziile cu nerespectarea legii evreiești, și menținea că cerințele pentru convertirea la iudaism sunt: circumcizia și aderarea la obiceiurile tradiționale.
Scrieri

Iudaismul întotdeauna a preamărit studiul Torei și a altor texte religioase. Urmează o listă structurată a lucrărilor centrale a practicii și gândirii mozaice.
1. 1.Tanah (Biblia ebraică) și comentariile 1.Mesora
2.Targum
3.Exegeză biblică evreiască (Midraș de mai jos)

2.Lucrări din era talmudică (literatura rabinică clasică) 1.Mișna și comentariile
2.Tosefta și tractatele minore
3.Talmud: 1.Talmudul babilonian și comentariile
2.Talmudul ierusalimitean și comentariile


3.Literatura Midrașică: 1.Midrașul Halahic (despre Halaha)
2.Midrașul Agadic (despre Agada)

4.Literatura halahică 1.Codurile Legii și tradiției Mozaice 1.Mișne Tora și comentariile
2.Tur și comentariile
3.Șulchan Aruch și comentariile
4.Literatura responsa


5.Gândirea și etica evreiască 1.Filosofia evreiască
2.Kabbala
3.Lucrări hasidice
4.Etica evreiască și Mișcarea Mussar

6.Siddur și Liturghie
7.Piyyut (poezia clasică evreiască)

Tanah - Biblia ebraică

Pentru detalii, vezi: Biblia ebraică.

Cartea fundamentală a religiei iudaice este Tora, adică primele cinci scrieri (Pentateuh) din Vechiul Testament (Biblia ebraică). Scrisă într-un limbaj arhaic, în urmă cu circa 3 000 de ani și fără vocalizare și punctuație, Tora este un subiectul de studiu esențial al iudaismului. În decursul veacurilor, Tora a fost interpretată într-un număr imens de modalități. Interpretări bazate pe traducerea unui cuvânt sau pe punctuații diferite au dus la dispute interminabile între înțelepții evrei. Studiul de Tora are o importanță capitală în iudaism, fiind preocuparea esențială a omului. În ierarhia interioară a învățăceilor de Tora, "rabinul" este "autoritatea doctrinară" recunoscută. În lumea iudaismului, există diferite curente și instituții de studiu rabinice.

Biblia ebraică cuprinde 24 de cărți grupate în 3 secțiuni. Acestea sunt:
1. 1.Tora (תורה) (Pentateuhul), care cuprinde primele cinci cărți ale Biblie:

1. 1. 1.Cartea Genezei
2.Cartea Exodului
3.Cartea Leviticului
4.Cartea Numerilor
5.Cartea Deuteronomului.



În principiu, Tora este obiectul de studiu permanent și zilnic. Tora este citită ceremonial și public în sinagogă în zilele de Sâmbătă (Șabat) și de sărbătoare. Gândirea filozofică și doctrinară a iudaismului se bazează primordial pe Tora.
1. 1.Profeții (נביאים, Neviim),"cei vechi": 1.Cartea lui Iosua (יהושע)
2.Cartea Judecătorilor (שופטים)
3.Cartea lui Rut (רות)
4.Cartea întâi a lui Samuel (שמואל), Cartea a doua a lui Samuel
5.Cartea întâi a Regilor (מלכים) Cartea a doua a Regilor
6.Cartea întâi a Cronicilor, Cartea a doua a Cronicilor
7.Cartea lui Esdra (עזרא)
8.Cartea lui Nehemia (נחמיה),
9.Cartea lui Tobia
10.Cartea Iuditei
11.Cartea Esterei (אסתר)
12.Cartea întâi a Macabeilor, Cartea a doua a Macabeilor,
13.Cartea lui Iob (איוב)
14.Cartea Psalmilor (תהילים Tehilim - 150 de cântări și imnuri)
15.Cartea Proverbelor (משלי)
16.Cartea lui Qohelet (קהלת - Ecleziastul)
17.Cartea Cântării Cântărilor (שיר השירים)
18.Cartea Înțelepciunii, Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul)
19.Cartea Profetului Isaia
20.Cartea profetului Ieremia (ירמיהו)
21.Cartea Lamentațiunilor (איכה - Plângerile lui Ieremia)
22.Cartea profetului Baruh
23.Cartea profetului Ezechiel (יחזקאל)
24.Cartea profetului Daniel (דניאל)
25.Cartea profetului Osea
26.Cartea profetului Ioel
27.Cartea profetului Amos
28.Cartea profetului Abdia
29.Cartea profetului Iona
30.Cartea profetului Mihea
31.Cartea profetului Nahum
32.Cartea profetului Habacuc
33.Cartea profetului Sofonia
34.Cartea profetului Agheu
35.Cartea profetului Zaharia
36.Cartea profetului Malahia.


1. 1.Scrierile (כתובים, Ketuvim) cuprind: 1.Cele cinci cărți hagiografice (megilot)
2.Cartea Cantarilor שיר השירים
3.Rut רות
4.Plângerile איכה
5.Eclesiastul קהלת
6.Ester אסתר
7.Daniel דניאל
8.Ezra עזרא
9.Nehemia נחמיה
10.Cronici 1 si 2. דברי הימים
Talmudul este o compilație imensă de cazuistică reglementată de autoritățile rabinice din diferite locuri și perioade. Talmudul ca noțiune este o derivație a noțiunii de "studiu". Talmudul este o compilație consacrată care nu mai poate fi schimbată dar în jurul căreia se fac noi adausuri interpretative extratextuale. Talmudul este studiat zilnic iar întregul ciclu prestabilit de studiu durează cca. 5 ani, după care se reîncepe. Talmudul propriu zis este format din משנה Mișna și גמרא Ghemara precum și din straturi doctrinare suplimentare, consacrate în expunerea și analiza fundamentelor iudaice din Mișna și Gmara. "Talmudul" ca noțiune include două variante: Talmudul Babilonian și Talmudul Ierusolomitan. Talmudul Babilonian este versiunea mai cunoscută și studiată.
Sâmbăta este principala zi de sărbătoare evreiască, ziua de odihnă a Creatorului după cele șase zile de facere a lumii (Geneza). Potrivit religiei evreiești, este interzis să se lucreze în ziua de sâmbătă și în zilele de sărbători.
Roș Hașana este Anul Nou conform calendarului mozaic.
Purim este o sărbătoare evreiasca care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Persan antic de distrugere de către Haman, după cum este scris în cartea biblică Cartea Esterei (Megillat Esther). În funcție de poveste, Haman trage la sorți pentru a stabili data la care să fie exterminați evreii.
Șavuot (ebraică: שבועות; în pronunția așkenază Șavuos, ad literam, "Sărbătoarea săptămânilor") este o sărbătoare evreiască care cade în ziua a șasea a lunii Sivan (sfârșitul lunii mai- începutul lunii iunie). Ea eternizează momentul cînd Legea divină Tora a fost dată poporului evreu pe muntele Sinai. Este una din așa-numitele "șaloș regalim", adică cele trei evenimente festivalice când evreii făceau pelerinaj la Ierusalim.
În timpul sărbătorii de Sukkot (סוכות) evreii ies din casele lor și locuiesc timp de șapte zile în niște umbrare sau colibe construite după reguli stricte, în amintirea celor patru zeci de ani de pribegie în deșert.
În timpul celor șapte zile ale sărbătorii Paștelui פסח (Pessah) (în amintirea ieșirii din Egipt מצרים) nu se mănâncă pâine dospită din cele cinci feluri de cereale, ci numai „pască”, pâine nedospită, (în ebraică mața מצה).
Iom Kippur (יום כפור iom kippùr, Ziua ispășirii) - este una din cele trei mari Sărbători evreiești; este ziuă de post religioasă ebraică care celebrează ziua ispășirii. În Torah este numită Yom haKippurim ("Ziua celor care ispășesc"). Este una din așa-zisele Iamim Noraim ("Zilele temerii reverențioase"). Iamim Noraim sunt Roș haȘana și Yom Kippur, respectiv primele și ultimele două zile din cele Zece zile ale Penitenței.
Hanuka (în ebraică חֲנֻכָּה sau חנוכה) reprezintă "Sărbătoarea inaugurării" sau "Sărbătoarea luminilor".
Ritualuri
În sinagoga, lăcașul de cult, se află un dulăpior (chivotul) în care se află textele religioase, de regulă scrise pe suluri și, de asemenea, Menorá (candelabrul cu șapte brațe).

La opt zile de la naștere, copilul de sex masculin este circumcis, ca semn al legământului cu Dumnezeu. Majoratul religios pentru fete este la vârsta de 12 ani, iar pentru băieți la 13 ani.
Veșmintele de cult
O kippah (în ebraică: כִּפָּה, kippot plural; idiș: יאַרמלקע, yarmulke) este un acoperământ pentru cap ușor rotunjită fără margini lărgite purtate de mulți bărbați evrei în timp ce se roagă, mănâncă, recită binecuvântări, studiază texte religioase evreiești, și în orice moment de către unii bărbați evrei. În comunitățile non-ortodoxe, unele femei au început, de asemenea, să poarte kippot. Există o gamă de kippot diferite în mărime de la unele mici, care acoperă numai partea din spate a capului, la unele mari, care acoperă coroana capului în întregime.
Țițit (ebraică: צִיציִת) (pronunție așkenazică: tzitzis) sunt șaluri speciale, cu noduri "franjuri" sau "ciucuri" găsite pe cele patru colțuri ale tallit (ebraică: טַלִּית) care seamănă cu o eșarfă pentru rugăciune. Tallit este purtat de bărbați evrei și de unele femei evreice în timpul serviciului divin. Tradițiile variază în ceea ce privește când un evreu începe să poarte un tallit. În comunitatea sefarzilor, băieți poartă tallit de la vârsta de bar mitzvah, adică de la 13 ani. În unele comunități ale așkenazilor se obișnuiește să se poarte numai după căsătorie. Un tallit katan (tallit mic) este un articol de îmbrăcăminte cu franjuri purtat pe sub haine pe parcursul zilei. În unele cercuri ortodoxe, franjurilor li se permite să atârne în mod liber peste îmbrăcăminte.
Tefillin (ebraică: תְפִלִּין), cunoscut în limba engleză ca phylacteries (de la φιλακτέριον cuvântul grecesc, însemnând cetate sau de protecție a), sunt două cutii pătrate de piele care conțin versete biblice, atașat la frunte și în jurul brațul stâng cu ajutorul curelelor din piele. Ele sunt purtate în timpul rugăciunii zilnice de dimineață, de către bărbați evrei.
Rugăciunile
Iudaismul a accentuat importanța executării poruncilor mai mult decât afișarea unor convingeri dogmatice. Astfel nu există un canon de rugăciune, ci o varietate de cărți de rugăciune, care, totuși, au un număr mare de rugăciuni unificate, deseori în versiunea din Scripturi sau din poezia religioasă medievală. Profetul Ezra a fost acela care a stabilit formulări fixe ale rugăciunii și includerea cântecelor în serviciul divin. Ulterior după distrugerea celui de al II-lea Templu din Ierusalim, rugăciunea, conform tradiției rabinice, va înlocui jertfele din Templu.
Evreii se roagă de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara. La rugăciunea de dimineață bărbații se înfășoară în patrafir (Talith, un șal cu ciucuri în cele patru colțuri), simbol al prezenței divine, ei recitând cu această ocazie o serie de binecuvântări, printre care și baruh șelo asani ișa („Binecuvântat e Dumnezeu că nu m-a făcut femeie”); evreii religioși poartă patrafirul (un fel de «poncio» mic, cu ciucuri la cele patru colțuri) toată ziua.
Poziția femeii în iudaism

Cel puțin până în secolul al II-lea e.n. iudaismul a permis poliginia, dar niciodată n-a permis poliandria.[4]

Deși este o religie cu puternice rădăcini patriarhale, iudaismul rezervă femeii din punct de vedere religios și social un loc de onoare. Prin binecuvântarea aceasta, evreii nu fac în niciun caz o afirmație sexistă, ci dimpotrivă ei îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate ritualurile care li s-au dat și pe care sunt obligați să le respecte, spre deosebire de femei care nu sunt obligate, deoarece acestea pot menține legătura strânsă cu Dumnezeu și în lipsa acestor obligații[5] Din rugăciune nu trebuie să lipsească profesiunea de credință: Shma Israel („Ascultă, Israele”, Deuteronom 6, 4-9). De asemenea, în timpul rugăciunii bărbații trebuie să poarte așa numitele filacterii (tefilin).
Cultul mozaic este axat pe îndeplinirea celor 613 porunci enumerate în Tora (primele cinci cărți ale lui Moise).
Rabinul
La sinagogă, conducătorul ritualului este rabinul, care are funcția unui îndrumător religios. El este cel care coordonează studiul Torei.

Coșer -- restricțiile alimentare
Se vorbește în iudaism și de o serie de restricții alimentare, deoarece aici intervine distincția dintre pur și impur. Cușer (în limba idiș, kașer în limba ebraică) înseamnă „pregătit după ritual” și, în cazul mâncării, garantat a fi conform regulilor. Astfel, evreii au voie să mănânce doar carnea rumegătoarelor cu copita despicată: ovine, capre, bovine și pești cu solzi și înotătoare; există reguli precise la sacrificarea animalelor; este interzis de mâncat lactate împreună cu carne, etc.
Șoa (holocaustul, nimicirea în ebraică) a avut loc în perioada nazistă, când șase milioane de evrei au fost exterminați în lagărele de concentrare (Auschwitz, Sobibór, Treblinka și altele) prin gazare și alte forme de asasinare, cadavrele fiind apoi incinerate.

CRESTINISMUL
Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de "creștini", religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.[1]

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.[2]

Cuvântul "creștin" vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos, deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu. Cuvântul "Hristos", în limba greacă Χριστός Christós, "cel uns", este traducerea din limba ebraică a cuvântului משיח Mașiah (arabă مَسيح Masīh).

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.
Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma "Fiu al lui Dumnezeu" trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei ("Fiul lui Dumnezeu") același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da.[3] Această religie și crezul ei este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.[4] În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel, Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.[5]

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce, învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive, care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”.[6] Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.[7]

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în relație, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului și punctând cu crize și dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului primordial, în ciuda formei schimbate.

Cele trei mărturisiri de credință (crezuri) ale creștinilor sunt:
Simbolul apostolic (anul 50);
Simbolul niceeano-constantinopolitan, stabilit prin sinoadele ecumenice de la Niceea (325) și Constantinopol (381);
Simbolul atanasian (sec. IV-VIII?), ce explică amănunțit dogmele creștine de bază, comune celor mai multe tendințe și confesiuni creștine.

Din predicarea lui Iisus (adică a evangheliei – „buna vestire” că Dumnezeu a împlinit promisiunile sale cf. Lc 2, 35u.), conform creștinismului, izvorăște nu numai vestea mântuirii finale a omului și a universului, dar și angajarea personală în dinamica unei morale contrasemnată de iubire față de aproape și a unei vieți trăită în relație personală cu Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Cor. 5:19,20).

Pentru unii creștini, Logosul este a doua persoană din Sfânta Treime (Dumnezeu Unu-ntreit - termen care nu apare în Sfânta Scriptură), care se întrupează, devenind în același timp Isus Hristos/Iisus Hristos/Isus Christos, făcându-se om adevărat și rămânând în același timp Dumnezeu adevărat.

Pentru creștini, omul se mântuie prin moartea și învierea lui Iisus Hristos. Potrivit teologiei temeliilor, Iisus moare pe cruce pentru a plăti Tatălui prețul de răscumpărare a păcatelor omenirii, apoi învie, urmând ca toți oamenii să învie la sfârșitul istoriei. Potrivit, însă, teologiei liberale, omul se mântuie doar prin aderarea la Hristos.[necesită citare]

În creștinism, fundamentală este și referința la dimensiunea comunitară: într-adevăr, cei care cred în Iisus Hristos sunt chemați să participe direct la viața comunității.

Creștinismul mai poate fi definit ca „religia cărții”, datorită importanței textelor sacre și a referinței la aceste texte ale revelației adunate în Biblie, dar această etichetare („religia cărții”) a fost făcută de reprezentanți ai islamului, creștinismul fiind religia lui Hristos, cel înviat.

Totuși conținuturile doctrinare esențiale care îl caracterizează au fost elaborate în decursul secolelor și au dus la apariția multor confesiuni religioase, care – în diferite feluri – își exprimă legătura lor cu acest patrimoniu doctrinar comun.

De-a lungul timpului, principalele divergențe s-au manifestat:
în legătură cu natura reală a lui Iisus Hristos;
în legătură cu gradul de libertate a omului în interiorul planului divin de mântuire;
în legătură cu modul de organizare instituțională a comunității creștine;
în legătură cu raporturile creștinismului cu puterea politică.

În jurul acestor probleme de fond s-au manifestat, în plus, divergențe între creștini și în legătură cu:
interpretarea corectă a textelor revelate,
a sacramentelor,
a riturilor liturghiei și
a codificării normelor morale.
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și a apostolilor săi foarte curând li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât geografic cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.

Specific creștinismului primar este așadar amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase chestiuni teologice, fapt provocat inițial de caracterul oral al transmisiei mesajului lui Hristos, și mai apoi de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt, care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).

Așadar, răspândindu-se în tot bazinul mediteran, în sec.I, creștinismul primar a avut la început o fizionomie predominant urbană: centrele mai importante erau: Antiohia, Corint, Efes, Alexandria și Roma.

Această răspândire în aria geografică mediteraneană a favorizat posibilitatea transmiterii mesajului creștin atât în limba greacă cât și în limba latină.

În primele trei secole ale erei creștine (e.c.), în pofida apariției crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul ș.a.), crize care au dus la apariția unor Biserici cu caracter autonom, creștinismul a continuat răspândirea sa atât în imperiu cât și în afara lui. Această răspândire n-a fost oprită nici măcar de persecuțiile dezlănțuite de unii împărați romani, motivate de refuzul creștinilor de a recunoaște divinizarea împăratului, deși proclamau fidelitatea lor față de legile civile (reprezentativă este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).

Între principalele persecuții au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) și Diocletian (303-311).

Din a doua jumătate a secolului al II-lea, în fața criticii elitelor culturii păgâne, în special al filozofilor, a înflorit apologetica – adică, autoapărarea creștinismului pe plan cultural și moral (de ex. Iustin Martirul și Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea ș.a.).

Cu „Edictul de la Milano” (313), împăratul Constantin cel Mare (306-337), și cu „Edictul de la Tesalonic” (380), împăratul Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constitutivă a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311.[8] Odată cooptat în angrenajele puterii, creștinismul se va transforma rapid într-un crud persecutor al celorlalte culte și religii, dar și al filozofiei vremii, fapt care se va materializa în interzicerea practicării oricărei alte religii în afară de creștinism dar și cu închiderea școlilor de filozofie atât de prețuite de către lumea clasică. În acest proces au existat, desigur, și numeroase victime omenești, de la membrii ai clerului și simplii credincioși ai diverselor religii "păgâne", până la filozofi.

Împăraților le-au fost recunoscute, din ce în ce mai mult, ample spații de intervenție în viața Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de înfruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfârșit în erezii trinitare și cristologice. În urma acestor controverse creștinismul a ajuns la formulări riguroase a adevărurilor de credință (dogmele), cuprinse în crezul de la Niceea (numit și Crezul apostolic) și mai apoi în Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al IV-lea). Istoria prin care s-au decantat însă aceste formulări dogmatice nu este una pașnică, adesea conflictul între teologi și taberele lor de susținători atingând forme extreme, de violență fizică și psihologică, în chiar timpul și sălile unde s-au desfășurat anumite sinoade (concilii) ecumenice. În acest context împărații, ca reprezentanți ai puterii seculare și deci garanți ai ordinii publice, au simțit de datoria lor să intervină prin impunerea poziției unei tabere, ca și prin masarea de trupe în orașele în care se țineau aceste sinoade, și unde din această cauză tabere de susținători ai diverselor puncte de vedere teologice în confruntare se încăierau pe străzi.

Caracteristica creștinismului din această perioadă a fost și dezvoltarea reflecției doctrinare condusă de teologii vremii – numiți mai apoi și Părinții Bisericii – (Augustin de Hipona, Ambroziu de Milano, Atanasie din Alexandria, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazianz ș.a.).

În sec. al V-lea, Bisericile popoarelor armean, asirian, copt și alte câteva Biserici locale n-au primit deciziile dogmatice cu privire la natura lui Christos, definită în Conciliul din Efes (431) și cel din Calcedon (451) și rămânând legate de nestorianism sau de monofizism au dat naștere acelor comunități creștine cunoscute astăzi cu numele de „Bisericii antice”.
Biserica Mar Thoma, fără niciun sinod ecumenic;
Biserica Asiriană, cu 2 sinoade ecumenice;
Bisericile celor trei concilii;
Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii politice și religioase.

Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.

Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.

Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor agricole.

Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.

Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis, va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe..
Divizarea Bisericii

Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).

Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).

În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.

Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.

Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).

Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).

Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizatoric, cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.

Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.
Creștinismul în epoca modernă

Începând din sec. al XVI-lea diviziunile creștinismului occidental s-au încrucișat cu confruntările politico-militare între statele naționale și imperiu, dând astfel o conotație aparte întregii istorii europene: epoca „războaielor religioase” sau „Războiul de 30 de ani”. Aceste sângeroase confruntări s-au încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648).

După Pacea de la Westfalia dezvoltarea creștinismului a fost tot mai influențat de două elemente:
expansiunea misionară în America și Asia;
afirmarea, în sec. al XVIII-lea, a curentelor culturale precum iluminismul, care tindea spre o reconsiderare critică a întregului fenomen religios creștin, independent de diferențele dintre confesiunile religioase.
a) Cât privește activitatea misionară, îndată trebuie remarcat că încreștinarea Americii s-a înfăptuit strict dependent de echilibrul politic pe care statele europene l-au impus pe acest „pământ nou”. În pământurile colonizate de statele catolice s-a dezvoltat catolicismul (răspândit cu precădere în America centrală și meridională), iar în teritoriile dependente de suveranii protestanți s-a răspândit protestantismul (creștinismul în forma lui reformată; preponderent în America de Nord).

Răspândirea creștinismului spre Asia (coroborată numai târziu de tot cu cuceriri teritoriale) s-a revelat – dimpotrivă – foarte, foarte dificilă. Continentul asiatic a rămas în mod substanțial impermeabil penetrării creștinismului.
b) Cât privește, însă, noua cultură iluministă, ea a contribuit la începerea unui proces de descreștinare („secularizare”), care mai întâi a atins clasele culte, apoi burghezia, nobilimea și în sfârșit, clasele populare.

Iluminismul a influențat profund politica ecleziastică a statelor, care – în numele binelui comun – au afirmat propriul drept de a interveni în domeniul religios (despotismul luminat, iozefinismul, jurisdicționismul). Renașterea precedase și pregătise Iluminismul prin Umanism, retrezind interesul elitelor culte ale Europei pentru comorile culturii clasice "păgâne" și pentru studiul obiectiv și metodic ("ad fontes") al acestora și de fapt al oricărui alt text, fapt care n-a întârziat să afecteze reputația Bisericii catolice a cărei autoritate asupra întregului Occident ("Donația lui Constantin") a fost demonstrată de către umaniști a se baza pe un fals. Raționalismul, curentele post-scolastice din filozofie, invențiile tehnologice (tiparul) și descoperirile geografice erau și ele parte dintr-un curent care va modifica raportul de forțe între creștinism și stat, creștinism și filozofie, creștinism și știință, și astfel între viața creștină așa cum fusese ea pentru secole și viața omului modern.

Căderea „vechiului regim” – chiar și numai pentru un moment și nu în toate statele – a pus capăt simbiozei dintre biserică și puterea politică, iar răspândirea culturii raționaliste și științifice a contribuit la prezentarea creștinismului ca fiind una dintre multiplele forme de a trăi și fiind una dintre concepțiile despre lume, alături de tradițiile culturale și religioase de pe celelalte continente.

Revoluția franceză (1789) a adus cu sine urmări foarte grave pentru creștinism, mai ales pentru Biserica Catolică, căreia i-au fost închise seminariile și institutele de formare a preoților, conventurile și mănăstirile, i-au fost risipiți călugării și călugărițele (cei care au mai scăpat cu viață, deoarece mulți au fost ghilotinați), i-au fost confiscate proprietățile materiale, i-au fost retrase și negate privilegiile și, cel mai grav, ea a dus la „laicizarea” (descreștinarea) ideilor și moravurilor.

Confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii de către statul francez nu este însă o premieră în istoria Europei, Anglia procedând la o măsură similară cu secole înaintea Revoluției franceze, când Henric al VIII-lea confiscă proprietățile funciare ale bisericii catolice pentru a le acorda mai târziu diferiților membrii ai aristocrației. Pe de altă parte, decizia de confiscare a proprietăților bisericii ține de procesul mai larg de prăbușire treptată a relațiilor feudale pe continent și ridicarea unei societății liberale, burgheze, și el s-a produs inclusiv în România, ceva mai târziu, când Domnul țării, Alexandru Ioan Cuza, a confiscat în 1863 imensele proprietăți ale Bisericii ortodoxe, care la acel moment reprezentau un sfert din întreaga suprafață a țării, Biserica ortodoxă română fiind pe atunci cel mai mare exploatator și latifundiar al României.[9] Dovadă că confiscarea imenselor proprietăți ale bisericii creștine ține de procesul mai larg al destrămării relațiilor feudale, de servitute, este și faptul că secularizarea făcută de "Domnul Unirii" a fost precedată cu puțin timp de abolirea sclaviei în cele două principate române (Moldova (1844) și Țara Românească (1847)), fapt ce a dus și la eliberarea sclavilor deținuți și exploatați de biserică ("robii țigani", sau "robii mânăstirești" - existau sate întregi de robi pe întinsele proprietăți ale bisericii).

Pierderea puterii economice și astfel a influenței politice de către Biserica creștină a provocat drept contra-reacție o intensă mișcare de reînnoire, caracterizată de multe ordine și institute religioase, active mai ales în câmp social (sf. Ioan Bosco, sf. Iosif Cotolengo, Monsenior Vladimir Ghika ș.a.), alături de acestea s-au înregistrat și o mare dezvoltare a unor noi forme de devoțiune religioasă (ex. Cultul Preasfintei Inimi a lui Isus).

În sânul protestantismului, în sec. al XVII-XIX-lea s-au înregistrat diverse mișcări de reînnoire sau de „trezire” creștinească. În 1600 baptismul - a refuzat să mai boteze pruncii, în favoarea unei credințe rod al alegerii personale -, și pietismul - creștinul ca „om nou” și creștinismul ca „viața cea nouă”.

În 1700, metodismul - marea mișcare de evanghelizare populară cu accentuarea puternică a sfințirii personale și a formării laicilor (mirenilor).

Alte denumiri, precum cea adventistă, au reluat motivele milenariste prezente în creștinismul primar, insistând asupra importanței celei de-a doua veniri a lui Cristos, sau a „reîntoarcerii/revenirii” sale.

În alte formațiuni religioase, cum ar fi de ex. cea a mormonilor, (apărută în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii), elementele creștine coexistă cu altele provenite (luate) din alte „revelații” decât cea biblică.

În fine, Martorii lui Iehova (apăruți în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, tot în Statele Unite ale Americii), insistă asupra întregului conținut al Bibliei ca fiind singura autoritate în materie de credință; consideră predicarea evangheliei esențială pentru fiecare creștin; manifestă puternice componente apocaliptice.

În sânul catolicismului roman a apărut o nouă confesiune: Vechii Catolici (Uniunea Catolicilor de la Utrecht), care refuză dogma infailibilității papei, definită la Conciliul Vatican I în 1870.

În timp ce pretutindeni în jur se înmulțesc semnalele de reînnoire („trezire creștinească”) spiritul reînnoirii începe să miște și confesiunile tradiționale: mișcarea biblică, reînnoirea liturgică, atenția față de problemele sociale etc.

În sec. al XIX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte și cu nenumărate doctrine politice precum liberalismul și socialismul (care se afirmau din ce în ce mai intens) însoțite în diferite feluri de cultura pozitivismului, laicismului și chiar cea atee.

În această epocă creștinismul s-a răspândit mult în țările extra-europene, mai ales în Africa și Asia, dar nici aici n-a scăpat de legăturile și de condiționările de tip politic, încrucișându-se strict cu colonialismul statelor europene.
Creștinismul în sec. al XX-lea

La sfârșitul sec. al XIX-lea și în sec. al XX-lea creștinismul a trebuit să se confrunte, în primul rând, cu fenomenele provocate de marile schimbări ale revoluției industriale, cărora li s-au adăugat problemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, ca și a introducerii noilor tehnologii de comunicare socială și de informare.

Relațiile diferitelor Biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce tot mai delicate și mai dificile. Dificil a fost și procesul de adaptare la democrațiile moderne. Istoria creștinismului în sec. al XX-lea, din acest punct de vedere, poate fi citită ca istoria unei confruntări delicate cu „modernismul” și cu „laicizarea”, secularismul.

În general însă, este vorba de o reluare viguroasă a vieții creștine care a străbătut toate confesiunile creștine, propunând noi sinteze teologice (deosebit de bogat este filonul spiritualității și al teologiei protestante inițiat de Søren Kierkegaard în sec. al XIX-lea și urmat de Karl Barth, Rudolf Bultmann, Dietrich Bonhoeffer, Paul Tillich, Jürgen Moltmann ș.a.) și noile perspective de spiritualitate și de organizare care au marcat chiar și lumea așa-zis laică (în ambient catolic: "Institutele seculare", "Acțiunea Catolică"). Specific epocii este diversitatea pe tărâm filozofic și teologic, co-existența unei teologii conservatoare, fundamentaliste, care ține la interpretarea tradițională a învățăturilor creștine, alături de o teologie liberală, gata să aplice principiile științifice (diversele metode ale criticismului) și să tragă concluzii pe baza acestui efort. Biserica Romei n-a putut continua să ignore rezultatele acestor evoluții și Conciliul Vatican II reprezintă un moment istoric, cu această ocazie catolicismul acceptând că Biblia suportă interpretări în lumina fiecărei epoci, confirmând astfel decizia mai veche de acceptare limitată a studiului științific al Bibliei (criticismul). Acceptarea ideii de libertate religioasă este o altă decizie care punea creștinismul catolic în acord cu practicile moderne. Tradiționaliștii catolici condamnă însă evoluția pe care Biserica Romei a luat-o odată cu Conciliul Vatican II, ei preferând mai degrabă deciziile primului Conciliu (1869), la care au fost condamnate curentele sau ideologiile moderne ale raționalismului, liberalismului și materialismului.

În Rusia, după Marea Revoluție din octombrie 1917, regimul comunist a dezlănțuit o persecuție cruntă împotriva creștinismului (n-a fost scutită - ba, dimpotrivă - nici chiar Biserica Ortodoxă): confiscarea (naționalizarea) bunurilor, închiderea aproape a tuturor bisericilor și mănăstirilor. Persecuția s-a atenuat numai pe perioada celui de-al doilea război mondial, când Stalin - în numele efortului politic comun - a început o politică parțială de concesii („doi pași înainte, unul înapoi”).

Consecințele celui de-al Doilea Război Mondial i-au determinat pe creștini să-și revadă anumite poziții, chiar dacă dezaprobările publice au fost cam rare (de ex. a început să se vorbească - și azi este o secțiune a „teologiei după Auschwitz”, în sensul că Biserica creștină a regândit și revizuit discursul asupra vinovăției evreilor în procesul lui Isus, și încearcă să-și dea seama cât de mult a contat discursul/predica creștină despre responsabilitatea evreilor în suferințele lui Christos și antisemitism). Atitudinea majorității creștinilor a fost șovăitoare și uneori ambiguă în ceea ce privește luarea de poziții și combaterea încălcărilor atât de grave ale drepturilor omului, îndeosebi în fața persecuției și exterminării evreilor.

La inițiativa unor persoane mai curajoase, uneori chiar dintre clericii creștini (preoți, episcopi, pastori) au fost și creștini care s-au implicat mai ales în asistența materială și spirituală a celor persecutați. Mulți creștini au contribuit la însuflețirea Rezistenței în cele mai diferite forme, inclusiv aceea de supraviețuire în lagăre (Martorii lui Iehova - triunghiurile violete); semnificativă a fost, de ex., experiența ecumenică forțată ce-i drept, dar trăită în lagărele de la Dachau de peste 2700 de preoți, pastori, și călugări de toate națiile și confesiunile; sau „Die Weisse Rose” – mișcarea de rezistență prin sabotarea mașinii de război naziste, rezistență făcută de chiar tineri nemți din Bavaria, și care au plătit cu viața lor curajul de a se opune și sabota tirania.

Din anii ’70, creștinismul s-a găsit înaintea unor noi provocări, care mai caracterizează încă prezentul.

Mai gravă apare provocarea pusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate forme, uneori bazate chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele din religiile orientale.

Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios, începând cu cel islamic, dar prezent și în creștinism (mai ales în cel protestant nord-american).

Toate aceste probleme cu care se confruntă creștinismul actual constituie teme ale dialogului ecumenic și inter-religios, ecumenismul în rândurile creștinilor devenind astăzi, într-o lume în care cea mai numeroasă biserică creștină (catolică) a cedat deja întâietatea în lume în ce privește numărul de credincioși Islamului, o urgentă necesitate.

Preoți, pastori, religioși și laici (mireni) din toate confesiunile creștine au fost activi (mai sunt încă) pe acest front; unii dintre aceștia au primit chiar recunoaștere internațională, cum ar fi de ex.: Premiul Nobel pentru Pace: Albert Schweitzer, luteran; Martin Luther King, pastor baptist; Maica Tereza de Calcuta, catolică; Desmond Tutu, episcop anglican sud-african; Ximens Belo, episcop catolic de Timor. Alții au fost persecutați și chiar au devenit martiri ai acestei cauze: ex., Martin Luther King, episcopul Romero din San Salvador, Aleksander Man, preot ortodox în Rusia.

Pe acest plan nu poate fi subevaluată sau trecută cu vederea importanța pontificatului papei Ioan Paul al II-lea (a cărui rol în căderea și dizolvarea regimurilor comuniste va trebui să fie clarificat de acum), cum nu se poate neglija și faptul că această prăbușire a regimurilor comuniste a deschis Bisericii Ortodoxe posibilitatea unei reluări a activității sale.

La trecerea în cel de-al III-lea mileniu – în pofida problemelor enumerate – creștinismul continuă să exercite o puternică atracție asupra unei mari părți a omenirii, fapt evident din prezența pe glob a peste două miliarde de creștini.

Datorită istoriei sale schimbătoare este dificil să înțelegem nivelul actual al relațiilor creștinismului cu alte religii. Acestea variază de la regiune la regiune. Partea următoare reflectă unele din aceste relații:
Iudaismul

În istorie, relația dintre iudaism și creștinism a fost tensionată. În trecut, creștinii erau învățați că evreii l-au ucis pe Iisus Hristos, „crimă” pentru care ar fi trebuit pedepsiți. Antisemitismul are o legătură destul de mare cu creștinismul. Totuși, după Holocaust, diverse discuții au ca scop reconcilierea creștino-iudaică și relațiile dintre cele două religii s-au îmbunătățit.

Iudaismul privește creștinismul ca fiind o eroare: originar, adică în iudaism, Mesia este un om, un rege evreu așteptat de către toți, care deși va înfăptui multe lucruri greu de făcut de altcineva (reconstruirea Templului, aducerea păcii mondiale, o credință universală în dumnezeul evreilor, învierea morților), rămâne totuși o ființă umană și atât (vezi intrarea "jewish eschatology" de pe wikipedia engleză pentru mai multe detalii), care doar are concursul deplin al unicului creator care este Dumnezeu.

Islamul

Adepții Islamului s-au referit în istorie la evrei, creștini și la ei înșiși ca la ,,Oamenii Cărții’’, datorită faptului că cele trei religii se bazează pe anumite cărți de origine divină. Doctrinar însă, creștinismul este perceput de către islam ca o formă de politeism (asociaționism, "sîrk" - în arabă "politeism"), așa cum este reflectat de chiar textul sfânt islamic (Coranul), în surata ("capitolul") 5, versetul 73, care spune textual că "este blasfemie curată să pretinzi că Dumnezeu este unul din trei într-o Trinitate". Versetul continuă, spunând că Dumnezeu (Alah) va pedepsi aspru o astfel de credință. Surata 5, continuă și ea în aceeași direcție, susținând că Iisus Hristos a fost un simplu om, un profet (surata 5, verset 75), iar versetul 77 spune că cei care cred altfel sunt niște rătăciți. Se poate găsi o mai amplă cercetare a viziunii islamice despre creștinism în lucrarea "Islamul interdicțiilor" al islamologului Anne-Marie Delcambre, capitol 7, paginile 55 la 62. Conceptul sîrk (în engleză "shirk") este și el discutat la intrarea omonimă din Wikipedia engleză. Creștinii și ei, nu recunosc Coranul ca fiind o carte de origine divină, și nici nu sunt de acord cu faptul că Iisus este un simplu profet ca și Mahomed, cum nu pot accepta nici faptul că Mahomed este profet, și că astfel cartea lui sfântă reprezintă un mesaj veridic al Creatorului.

Musulmanii consideră că Biblia și Tora, cărțile sfinte ale Creștinismului și Iudaismului au fost interpretate greșit și distorsionate de către credincioșii respectivelor religii. Bazați pe această credință, musulmanii văd în Coran corectarea greșelilor făcute de creștini. De exemplu, musulmanii resping existența Trinității și a ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu.

Între cele două religii au existat dese controverse și conflicte (Cruciadele fiind un exemplu), chiar dacă au existat și relații de înțelegere și pace. Scrierile teologului Toma de Aquino citează și anumiți filozofi musulmani (cum ar fi ‘Ibn-Rushd).

La data de 6 mai 2001, Papa Ioan Paul al II-lea, primul Papă care s-a rugat într-o moschee, a declarat în Moscheea Omeyazilor din Damasc că ,,Este important ca musulmanii și creștinii să continue explorarea întrebărilor filozofice și teologice, pentru a putea obține o cunoaștere mai obiectivă și o cunoaștere inter-religioasă. O mai bună cunoaștere între cele două religii va conduce, la nivel practic, la o nouă modalitate de a prezenta religiile noastre, nu în opoziție, cum s-a întâmplat foarte des în trecut, ci în asociere, pentru binele umanității.’’

Creștinismul din perspectiva filozofiei și științei
Filozofia, datorită caracterului ei rațional, nu putea decât să intre în conflict cu creștinismul, o religie în care adevărurile sunt revelate și impuse dogmatic. Deși există incontestabil o influență reciprocă între filozofia greacă și ideile religioase ale evreilor, părțile au intrat în conflict, și invectivele de-o parte și alta n-au lipsit deloc. Când au căpătat putere și număr, creștinii au lichidat filozofia pe care o percepeau ca fiind păgână, închizând școlile de filozofie, hărțuind sau omorând filozofii vremii. Logica și rațiunea nu este însă nici păgână, nici creștină. În consecință, la un moment dat, o parte dintre creștini (anume creștinătatea occidentală) a redescoperit filozofia și rațiunea "păgână" prin contactul cu civilizația arabă. Europenii practic își găseau astfel rădăcinile culturale istorice, grecești și romane, cursul luat de evenimente din acest moment ducând la o scădere treptată a forței religiei, inițial filozofia eliberându-se de sub tutela religiei, ulterior apărând și știința (în sens modern al termenului), fapt care însă n-a dus la dispariția conflictelor cu creștinismul.

Filozofia reproșează creștinismului și religiei în general lipsa gândirii critice și a libertății de gândire (dogmatismul), în timp ce știința, în afară de a fi discreditat istoric anumite afirmații ale creștinismului, are ca obiect de studiu, prin diverse discipline ale ei, chiar creștinismul și religia, ori analiza acestuia din urmă nu-l face deloc mai adevărat decât oricare altă religie studiată. Acest fapt nu a rămas fără consecințe, căci printre elitele intelectuale gradul de adeziune la dogmele creștine este cel mai scăzut.

Astfel, în iulie 1998, revista britanică Nature publica rezultatele unui sondaj despre credință la intelectuali. Conform acestui sondaj numai 40% (25% credincioși și 15% agnostici) din membrii comunității științifice cred într-un dumnezeu personal (cum este acela al religiilor monoteiste precum creștinismul, islamul și iudaismul), în timp ce doar 7% dintre membrii elitei comunității științifice (cum sunt, de exemplu, membrii Academiei Naționale de Științe a S.U.A.) cred în existența aceluiași tip de dumnezeu. Rezultatele sondajului demonstrau practic o inversiune a raportului credincioși-necredincioși față de populația generală, la care procentul de persoane care cred în existența unui dumnezeu personal se ridica la peste 70 de procente. Rezultatele sondajului trebuie considerate în funcție de definițiile dogmatice ale credinței creștine și ale agnosticismului.

Sondajul, realizat pe tiparele introduse de James H. Leuba în 1914, permite și evaluarea tendinței în timp a atitudinii religioase: în 1914 aprox. 27 la sută dintre oamenii de știință declarau că cred în existența unui dumnezeu personal, în 1933 procentajul căzând la 15, pentru a cădea în continuare la 7 la sută în 1998.

O verificare a rezultatelor privitoare la existența unui dumnezeu personal a fost realizată cu întrebarea referitoare la existența sufletului, constatându-se o corelație strânsă a răspunsurilor: în 1998, doar 7 procente dintre savanții de valoare credeau în imortalitatea sufletului.

Un fapt demn de menționat este că nu cu mult timp înaintea publicării studiului amintit, pe fondul disputei provocată de către fundamentaliștii creștini din S.U.A. pe tema predării teoriei evoluției, președintele forului academic suprem al țării, anume Bruce Alberts, a declarat public că mai mulți biologi care consideră justă teoria evoluției sunt foarte religioși. Motivul ieșirii sale pe scena publică este evident, anume calmarea spiritelor. Ori printre membrii N.A.S., biologii sunt acea secțiune academică cel mai puțin înclinată să creadă în existența lui Dumnezeu, scorul în ce-i privește fiind de aprox. 5 procente.

Contradicția dintre declarație și realitatea statistică revelată de sondaj nu face decât să confirme valoarea pur retorică a declarațiilor de acest gen, menite să nu alieneze și mai mult franja de populație fundamentalistă. Tentativele retorice care încearcă să concilieze știința cu religia sunt discursuri care, cert, pot fi propagate din bună intenție, dar care nu corespund realității statistice: trebuie distinse anecdotele despre credincioșenia cutărui savant de rezultatele unui eșantion statistic bine construit și care permite măsurarea tendinței reale care prevalează în sânul unei populații. Ori datele demonstrează clar că oamenii de știință sunt în general mult mai puțin credincioși decât ansamblul populației din care fac parte. Este probabilă chiar existența unei corelații negative între credința într-un dumnezeu personal și nivelul de educație. În definitiv, poate nu este din întâmplare că biserica catolică s-a opus atât de mult timp școlii obligatorii

ISLAMUL
Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fondată în secolul al VII-lea în peninsula Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite, de către profetul Muhammad și bazată pe textul religios cunoscut sub numele de Coran. Pe parcursul timpulu s-a răspîndit pe un un larg teritoriu care se întinde în Europa, Asia și Africa de Nord. Centrul religios se află în orașele sfinte Mecca și Medina.
Islam (ar.:اسلام islam) și musulman (ar.: مسلم muslim) sunt două derivate, primul, nume de acțiune, al doilea, participiu activ, de la verbul أسلم aslama "a se supune", așadar sensul lor fiind de "supunere", respectiv de "supus", subînțelegându-se, față de Dumnezeu. Verbul aslama este derivat de la rădăcina slm care are sensul de "integritate", "desăvârșire", "sănătate", "pace", "tihnă" etc. Un cuvânt derivat de la aceeași rădăcină سلام salām "pace", "tihnă", "mântuire" este folosit de musulmani în formula de salut السلام عليك as-salāmu 'alaikum (pacea/mântuirea fie asupra ta). De aici, o altă interpretare dată termenului "islam" ar fi aceea de "aflare a păcii întru Dumnezeu".[1]
Precizări terminologice

Având în vedere desele confuzii între diverșii termeni care au legătură cu islamul, sunt necesare următoarele precizări terminologice:[2]
Islam: religia islamică sau musulmană. Ummah: comunitatea islamică formată din totalitatea musulmanilor. Islamism: termen inventat de Voltaire, care, în definiția sa contemporană, se referă la versiunea radical extremistă a islamului politic. De foarte multe ori în mass media, islamul este confundat cu islamismul. Mahomedanism: termen învechit prin care era desemnată religia islamică, ieșit din uz. Islamic: adjectiv cu sensul de "ce aparține islamului (fie religiei, fie comunității)". Islamolog: specialist în islam. Islamologie: știința care se ocupă cu studierea islamului. Islamist: musulman fundamentalist care propagă politica radicală bazată numai pe Coran.
Dogmă și credință

Musulmanii consideră că Dumnezeu (în arabă اﷲ) a revelat în mod direct cuvântul Său către omenire prin Muhammad (circa 570–632) și alți profeți, printre care Adam, Avraam, Moise și Iisus. Baza credinței islamice se găsește în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există (dumne)zeu în afară de Dumnezeu; iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite și să creadă aceste cuvinte. Sunniții privesc această formulă ca pe unul din cei Cinci stâlpi ai islamului.

Musulmanii consideră că principala înregistrare scrisă a revelației către omenire este Coranul, pe care îl consideră perfect, reprezentând revelația finală a lui Dumnezeu. Musulmanii cred că părți ale Bibliei și ale Torei au fost pierdute, interpretate greșit sau distorsionate de credincioși. Din această perspectivă Coranul este văzut ca o corectură adusă carților sfinte iudaice și creștine.
Musulmanii susțin că islamul conține în esență aceeași credință ca a tuturor trimișilor lui Dumnezeu omenirii de la Adam, Coranul codificând revelația finală a lui Dumnezeu. Învățătura islamică vede iudaismul și creștinismul ca derivând din învățăturile unora din acești profeți - în special Avraam - și recunoaște rădăcinile lor avraamice, în timp ce Coranul îi numește Oameni ai Cărții.

Șase articole ale credinței
Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:
1.Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație.
2.Credința în toți profeții și trimișii lui Dumnezeu.
3.Credința în cărțile trimise de Dumnezeu.
4.Credința în îngeri.
5.Credința în Ziua Judecății (Al-din) și în înviere (Al-Qiyama).
6.Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viață. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):
"Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în trimișii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, că Binele și Raul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Mărturisesc că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; după cum mărturisesc că Muhammad este trimisul Său."
Coranul (în araba : Qur'an) este cartea sfântă a islamului. În original se numește قرآن și înseamnă "recitare". Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Coranul a fost revelat, conform tradiției islamice, profetului Muhammad de către îngerul Gabriel (Gavriil; ar.: Ğibrīl) în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă.

Schematic, versiunea tradiției a faptelor, spune că după moartea profetului Muhammad (632), Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncitt lui Zayd bin Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Muhammad, Hafsa bint Umar, stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Usman, între anii 650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante să fie distruse, fiind considerate de atunci ca inexacte. Istoricii Coranului vorbesc însă de un proces mai gradual chiar decât cel prezentat de tradiție, Coranul fiind rodul unei munci redacționale ale cărturarilor islamici aflați în slujba puterii califale contemporane lor, o muncă întinsă pe o perioadă de mai bine de un secol.

Versiunea lui Uthman (cunoscută sub numele Mushaf 'Uthmān "Vulgata lui Osman") organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani există un consens privind impărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele sure (de exemplu Sura XVII - Al-Isrā‘) au fost revelate în mai multe locuri, în perioade diferite.

Deoarece Coranul a fost scris într-un sistem grafic ce nota doar consoanele și care nu poseda încă un sistem de puncte diacritice care să diferențieze literele izomorfe, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului (acestea se referă doar la intonare și la decuparea textului - scris fără punctuație - în propoziții), diferențele dintre acestea fiind considerate minore, fără să afecteze textul.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic și până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, mu'taziliții au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia aș'arită (care a devenit predominantă) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, unele mișcări moderne din cadrul islamului se apropie de poziția mu'tazilită.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în comunitate, un adevăr istoric și științific.

Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne.
A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna (ar.: سنة sunna “conduită”, în cazul de față, conduita profetului Muhammad) se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin "tradiții") pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Sensul general al cuvântului hadīth (ar.: حديث) este acela de povestire, pildă, spusă memorabilă transmisă de-a lungul generațiilor. Culegerile de hadīth-uri se bazează pe o moștenire eminamente orală, deoarece profetul Muhammad interzisese notarea propriilor sale cuvinte pentru a nu fi confundate cu textul coranic revelat. Cele mai cunoscute și apreciate culegeri de hadīth-uri sunt: Sahīh-ul (Autentic) Al-Bukhari (m. 870), Sahīh-ul lui Muslim (m. 875), cunoscute împreună sub numele de As-Sahīhāni (Cele două autentice).

Hadīth-ul, din punct de vedere al formei, se compune din două părți.
Lanțul martorilor sau al garanților și textul propriu-zis. Lanțul (ar.: إسناد isnād, سند sanad, سلسلة silsila) este o înșiruire de martori sau garanți de o înaltă probitate. Lanțul începe cu menționarea ultimului garant, contemporan cu autorul care povestește hadīth-ul, și urcă, apoi, din generație în generație până la un însoțitor cunoscut al profetului Muhammad care l-a văzut pe acesta, într-o situație dată, procedând într-un anumit fel sau decretând un anume lucru. Pentru ca hadīth-ul să fie considerat autentic (ar. صحيح sahīh), lanțul de garanți trebuie să fie neîntrerupt. Dacă lanțul nu este complet, adică are puncte ce pot fi contestate, atunci hadīth-ul respectiv este considerat slab (ar.: ضعيف da’īf), iar dacă lanțul nu are nici o consistență, atunci hadīth-ul respectiv este declarat fals (ar.: مزور muzawwar).
Shari'a (ar.: šarī‘a "calea cea bună", avea în preislam sensul de "cărare ce duce la o oază", așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma) este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace (vezi mai jos "Ramurile islamului"). Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei "Cinci Stâlpi" ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor) etc. Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:
datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă. fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;
îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;
lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social etc.);
lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fară să insiste asupra acestei interziceri.
lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare si justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.

Există școli diferite și mișcări în cadrul islamului care permit o anumită flexibilitate. Mai mult, islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat. În același timp totuși, se pot decela anumite constante ale gândirii juridice islamice, care traverseaza atât timpul cât și spațiul. Explicația acestui fenomen stă în unicitatea surselor care stau la baza viziunii juridice a Legii islamice, și deși aceasta din urmă este interpretabilă și modernizabilă, ea comportă totuși anumite linii directoare greu de adus la zi, o dovadă fiind și dificultățile majore cu care se confruntă toate statele islamice în procesul lor de modernizare și democratizare drepturile omului

Obligațiile musulmanului se constituie, în primul rând, din "Cei Cinci Stâlpi" (ar.: al-arkan al-khamsa). Pentru ducerea la îndeplinire a acestor obligații, musulmanul trebuie să fie major și cu mintea întreagă. De asemenea, înainte de a începe îndeplinirea uneia dintre obligații, el trebuie să-și exprime (în sinea lui) intenția (ar.: niyya) a ceea ce vrea să facă, adică să conștientizeze pe deplin actul respectiv. Din această cauză, îndeplinirea unei obligații este precedată de o serie de pregătiri (cum ar fi spălările rituale, de exemplu) care au exact această menire.
Mărturisirea de credință (ar.: šahāda), prin care o persoană își exprimă apartenența la islam, și care constă în afirmarea unicității lui Dumnezeu, al cărui trimis este Muhammad: lā ilāha illā allāh wa muhammad rasūlu-llāh "Nu existâ [dumne]zeu în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este trimisul lui Dumnezeu".
Rugăciunea (ar.: salāt),ce constă într-un ansamblu de gesturi - prosternări, îngenuncheri, înclinări - însoțite de rostirea unor formule rituale, se desfășoară de cinci ori pe zi, în momente bine precizate, anunțate de muezin (fie direct prin vocea sa , fie printr-o înregistrare): rugăciunea din zori (subh), de la prânz (zuhr); de după-amiază ('isr), de dinainte de apusul soarelui (maġrib), de după lăsarea serii (išā). Vinerea, la prânz, are loc rugăciunea comunitară la moschee, rugăciune însoțită de predica (khutba) imamului.
Postul (ar.: sawm), ce constă în abținerea de la mâncare, băutură, relații sexuale pe timpul zilei (începând cu puțin înainte de răsăritul soarelui până după asfințitul acestuia)pe tot parcursul lunii Ramadan, a IX-a lună a calendarului islamic.
Dania (ar.: zakāt), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește media, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
Pelerinajul (ar.: hağğ), realizat în primele două săptămâni ale lunii dhū-l-hiğğa, la Mecca și în împrejurimile sale, care este obligatoriu o dată în viață pentru cei care au posibilitatea materială.
Notă: Războiul sfânt (ar.: ğihād) a fost considerat al șaselea stâlp doar de către kharigiți

În funcție de cele cinci postulate enumerate mai sus, Legea islamică definește păcatele pe care ar putea să le săvârșească un musulman și pedepsele care i se aplică de către comunitate, în afară de pedeapsa divină. Dintre aceastea cele mai grave, numitele al-kaba’ir "marile păcate" sunt (cf. Az-Zahabi, Al-kaba’ir):





Moschee din Isfahan, Iran facerea de părtași lui Dumnezeu ;
uciderea unui om;
vrăjitoria;
neîmplinirea rugăciunii;
sodomia
neachitarea daniei;
neascultarea și supărarea părinților;
luarea de camătă;
întreruperea postului în Ramadan fără justificare și fără îngăduință;
mărturia mincinoasă;
sinuciderea;
consumarea cărnii de mortăciune, a sângelui și a cărnii de porc;
și încă multe altele.

Cel mai de temut păcat este « facerea de părtași lui Dumnezeu », căci prin aceasta se neagă însăși esența religiei islamice « la ilāha illā allāh » nu există [dumne]zeu în afară de Dumnezeu : "Dumnezeu nu iartă să-i fie alăturați alții, însă El iartă cui voiește păcate mai puțin grele decât acesta" (Coran, IV, 48). Pedeapsa – dată pe aceasta lume – celui ce se face vinovat de un astfel de păcat este moartea. De altfel mare parte din păcatele mari sunt pedepsite fie cu moartea (de exemplu, și sodomia este pedpsită cu moartea celor implicați), fie cu amputarea unor membre (mâini, picioare, urechi, de exemplu, pentru furt), fie cu biciuirea în public (de exemplu, pentru prostituție).

Acestui prim păcat, Legea islamică, îi asociază și apostazia și blasfemia, ambele pedepsite cu moartea. Apostazia, convertirea unui musulman la altă religie, este lipsa de loialitate față de islam a oricui a făcut mărturisirea de credință. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esențiale ale islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada califatului islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală, iar pedepsa cu moartea era executată sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în țări conduse de regimurile ce promovează islamul ca politică de stat.

Alte pedepse indicate de Shari'a (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau alte sancțiuni.

În ultima perioadă, organizațiile care apară drepturile omului încearcă să se implice într-un dialog cu autoritățile islamice pentru eliminarea acelor pedepse prevăzute de legea islamică, pedepse ce aduc o gravă atingere drepturilor fundamentale ale omului. Astfel de dialoguri se află încă la început, rezultatele nefiind încă vizibile.

Calendarul islamic începe cu data 1 muharram, anul 1 hegira , dată care corespunde în calendarul solar gregorian cu data de 15 iunie 622 d. H., și reprezintă începutul erei islamice marcată de strămutarea (ar. هجرة :hiğra) profetului Muhammad de la Mecca la Yathrib (viitoare Medina).

Anul islamic este un an selenar, format din douăsprezece luni, iar fiecare lună are un numar de zile egal cu un ciclu lunar complet. Ca atare, anul islamic numară 354 de zile, adica cu 11 zile mai puțin decât anul solar, folosit acum curent în întreaga lume. Acest lucru face ca sărbătorile islamice raportate la calendarul solar sa fie în fiecare an cu 11 zile mai devreme față de anul precedent.

Pentru a elimina decalajul ce se forma între cele două sisteme de calendare — cel islamic, selenar și cel creștin, solar —- otomanii au introdus la 1 martie 1676 un calendar financiar lunaro-solar, prin care la fiecare trei ani lunari se mai adăuga o lună de 3o zile (aceasta era luna martie-bis). În felul acesta se puneau de acord cele două sisteme calendaristice, însă acest hibrid nu se folosea decat în domeniul financiar.

Echivalarea anilor selenari cu cei solari, și invers, se face pe baza a două ecuații algebrice simple care pornesc de la faptul ca egalitatea între anii islamici și cei creștini se stabilește o dată la 32 de ani solari. Așadar, 32 ani solari=33 ani selenari. Ecuația de echivalare a anilor solari conform calendarului creștin în ani selenari conform calendarului islamic este următoarea:

Marea schismă islamică din anii 655-661 pricinuită de luptele pentru conducerea califatului, numită în izvoarele islamice “Marea discordie”, stă la originea împărțirii musulmanilor în: sunniți (90% dintre musulmani), kharigiți (0,2%) și șiiți (9,8%), dintre care 80% se află în Iran.

Din aceste ramuri principale derivă aproximativ douăzeci de subramuri. Această divizare are la bază, în principiu, ponderea acordată în dreptul canonic (ar.: فقه fiqh) următoarelor surse: Coranul, Tradiția profetului Muhammad (sunna), reflecția și consensul.
Sunniții sunt acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau rituri (ar. : مذهب madhhab „manieră de a merge”) care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.
Malekismul sau școala malekită, ce îl are drept fondator pe Malik bin Anas (m. 795), autorul primului tratat de drept islamic, Al-Muwattā (Cel simplificat), se bazează pe opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y) și pe raționamentul prin analogie (ar.: قياس qiyās) mai mult decât pe Tradiții. Malekismul este predominant în Maghreb, sudul Egiptului, Africa occidentală (inclusiv în Nigeria).

Musulmani rugându-se Hanefismul sau școala hanefită, ce îl are drept fondator pe Abu Hanifa (700, Kufa – 767, Bagdad), acceptă, pe lângă izvoarele primare ale dreptului canonic, Coranul și Tradițiile, opinia personală rațională (ar.: رأى ra’y), atunci când nu se găsește un precedent al cazului în discuție în sursele amintite. Hanefismul este predominant în Turcia și în regiunile aflate cândva sub dominație otomană, în afară de Maghreb și Egipt. Musulmanii din Dobrogea sunt hanefiți.
Șafiismul sau școala șafiită, ce îl are drept fondator pe Aș-Șafi’ (m. 820), se bazează pe Tradiții și pe raționamentul prin analogie, atunci când situația o cere. Consensul – ’iğmā‘– învățaților (ar.: ‘ulamā’) este acceptat, fără să fie însă privilegiat. Șafiismul este majoritar în Indonezia, Malaezia, Filipine, Africa orientală, și prezent, într-o oarecare măsură, în Egipt, Caucaz, Kurdistan, Asia Centrală, Yemen și Palestina.
Hanbalismul sau școala hanbalită, ce îl are drept fondator pe Ahmad bin Hanbal (mort în 855), respinge opinia personală și raționamentul prin analogie, pentru a elimina posibilitatea apariției inovației păcătoase (ar.: بدعة bid‘a), limitându-se la o interpretare strict literală a Coranului și a Tradițiilor. Deși această școală va intra în declin începând cu secolul al XIV-lea, sub otomani, ea va renaște sub o nouă formă în secolul al XVIII-lea, prin mișcarea wahhabită sau salefită, inițiată de Muhammad bin ’Abd al-Wahhab, pornind de la gândirea marelui teolog hanbalit Ibn Taymiyya (m. 1328). Islamul wahhabit este recunoscut ca religie oficială a Arabiei Saudite și are o influență importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor sfinte Mecca și Medina, și din cauza finanțării saudite a unor școli și moschei din alte țări.

Kharigiții

Kharijiții (ar.: خوارجة khawāriğa „secesioniști"), la început susținători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, considerându-l prea șovăielnic și imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunității islamice să fie obiectul unor tratative. Pornind de la ideea egalității tuturor credincioșilor, ei cred că imamatul și califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este ireproșabil din punct de vedere moral și religios. Puritani desăvârșiți, kharigiții îi exclud din islam pe toți aceia care se fac vinovați de păcate grave. Descendenți ai lor trăiesc astăzi în oazele din Mzab (Algeria), pe insula tunisiană Djerba, ca și în Oman, sub numele de ibadiți, unde reprezintă jumătate din populație.

Șiiții (nume ce vine de la شيعة علي šī‘at ‘ali „partidul lui Ali”) urmașii partizanilor lui ’Ali , văr și ginere al profetului Muhammad, care încarnează legitimitatea casei profetului (ar.: أهل البيتAhl al-bayt) împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman) care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora. Șiismul duodeciman „cu doisprezece imami” pune accentul pe caracterul mesianic al acestor imami, autorizați să practice reflecția (ar.: اجتهاد iğtihād „efort de a înțelege”) ceea ce-i îndreptățește să interpreteze Legea divină, ba chiar de a-i aduce amendamente. Cel de-al doisprezecelea imam (imamul ascuns) va reveni la sfârșitul timpului pentru a instaura armonia pe pământ. Imamii, considerați ca intermediari între om și Dumnezeu au pentru mulți dintre șiiți o aură divină, noțiune total străină sunniților, ca și aceea de imamat.
Ţări în care musulmanii reprezintă mai mult de 10% din totalul populaţiei. Șiismul septiman, „cu șapte imami”, grupează câteva grupuri contrastante. Ismaelismul septiman a susținut dinastia califiană a fatimizilor (909-1171) ce a domnit în Ifriqiyya și Egipt. Un ordin extremist și terorist, apărut în perioada de declin a fatimizilor, intitulat Al-fida’iyya (Oamenii Sacrificiului), cunoscut de europeni ca „secta asasinilor” (de la ar.: حشاشين haššāšīn „consumatori de hașiș”), ce avea ca obiectiv triumful cauzei ismaelite adevărate, a fost anihilat de către mongoli și mameluci.
Din ismaelismul septiman derivă și gruparea agha-khan. Șiismul zaydit, cu cinci imami, a fost fondat de Zayn Al-’Abidin, nepot al lui Husayn, fiul califului ’Ali. Zaydiții s-au stabilit în nordul Yemenului unde formează 40% din populație. Ei condiționează dreptul urmașilor lui 'Ali si ai Fatimei de a deveni imami de calitățile lor morale și intelectuale.

Alte grupări

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite ale Americii, urmează invățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc „supușii" (care nu este altceva decât o traducere a cuvântului arab مسلمون muslimūna „musulmanii") . Ei resping Tradiția și dreptul canonic și spun că se călăuzesc doar după Coran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din „supuși". Marea majoritate a musulmanilor consideră acest grup ca fiind eretic
Sufismul (ar.: تصوف tasawwuf) sau mistica islamică este o practică spirituală prin care se încearcă ajungerea la cunoașterea divinității nemijlocit, nu numai prin intermediul revelației coranice. Scopul final al unui sufit este anihilarea sinelui prin unirea acestuia cu Dumnezeu. Renunțând, încet încet la lumea materială, el merge pe calea (ar.: طريقة tarīqa) pe care și-o alege, nedorind nimic altceva decât de a-și dărui întreaga dragoste lui Dumnezeu, necondiționat, neașteptând nici o răsplată pe lumea aceasta sau pe cealaltă. La începuturile misticii islamice, la Basra, în Irakul de astăzi, mistica Rabi'a (721 – 801) alerga pe străzi, într-o mână cu un tăciune aprins ca să dea foc raiului, iar în cealaltă cu o cofă de apă să stingă iadul, astfel ca să nu mai poată fi preocupată de nimic altceva decât de Dumnezeu în sine, de dragostea care o unea cu Dumnezeu. Sufiții – care au cunoscut de-a lungul istoriei islamului câteva sute de grupări – sunt deasupra oricărei împărțiri doctrinare a islamului, mai mult decât atât, ei își manifestă dragostea pentru întreaga creație așa cum reiese din acest fragment celebru din opera marelui mistic andaluz Ibn Arabi (1165-1240):
„Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mănăstire pentru călugări creștini, un templu pentru idoli, Ka'ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea”.