Subiect: Poezii care au facut istorie Mar Noi 15, 2011 9:20 am
El-Zorab (de George Coșbuc)
La pașa vine un arab, Cu ochii stinși, cu graiul slab. Sunt, pașă, neam de beduin, Și de la Bab-el-Manteb vin Să vând pe El-Zorab. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul, când îl port Și-l joc în frâu și-l las în trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Și de amar îndelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor!
Ai mei pierduți sunt, pașă, toți: O, mântuie-i, de vrei, că poți! Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac, Dă-mi numai cât socoți!
El poartă calul, dând ocol, În trap grăbit, în pas domol, Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol.
O mie de țechini primești? O, pașă, cât de darnic ești! Mai mult decât în visul meu! Să-ți răsplătească Dumnezeu, Așa cum îmi plătești!
Arabul ia, cu ochii plini De zâmbet, mia de țechini De-acum, de-acum ei sunt scăpați, De-acum vor fi și ei bogați, N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerși copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrema; Și vor avea și ei ce da Săracilor de-acum!
El strânge banii mai cu foc, Și pleacă, beat de mult noroc, Și-aleargă dus d-un singur gând, Deodată însă, tremurând, Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, și pal Se clatină, ca dus de-un val, Apoi la cal privește drept; Cu pașii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal.
Cuprinde gâtul lui plângând Și-n aspra-i coamă îngropând Obrajii palizi: Pui de leu, Suspină trist. Odorul meu, Tu știi că eu te vând!
Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor: De-acum smochini, din mâna lor, Ei n-or avea cui da! Ei nu vor mai ieși cu drag Să-ntindă mâinile din prag, Să-i iau cu mine-n șea pe rând! Ei nu vor mai ieși râzând În calea mea șirag!
Copiii mei cum să-i îmbun Nevestei mele ce să-i spun, Când va-ntreba de El-Zorab Va râde-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea, Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmându-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun Pe urma unui șoim ușor Ca să-ți împuște șoimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt Ardun al tău în alb vestmânt; Și ca să simți sosirea lui Mai mult de-acum tu n-o să pui Urechea la pământ!
O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum ții tu nările-n pământ Și coada ta fuior în vânt, În zbor de rândunea!
Cum mesteci spuma albă-n frâu, Cum joci al coamei galben râu. Cum iei pământul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu!
Știa pustiul de noi doi Și zarea se-ngrozea de noi Și tu de-acum al cui vei fi? Și cine te va mai scuti De vânturi și de ploi?
Nu vor grăi cu tine blând, Te-or înjura cu toți pe rând Și te vor bate,-odorul meu, Și te-or purta și mult, și greu; Lăsa-te-vor flămând!
Și te vor bate,-odorul meu, Să mori tu, cel crescut de noi!... Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac, Dar fără cal eu ce să fac: Dă-mi calul înapoi!
Se-ncruntă pașa: Ești nebun? Voiești pe ianiceri să-i pun Să te dea câinilor? Așa! E calul meu, și n-aștepta De două ori să-ți spun! Al tău? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i: eu ori tu? De dreapta cui ascultă el, Din leu turbat făcându-l miel? Al tău? O, pașă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu Mă prind de piept cu Dumnezeu Ai inimă! Tu poți să ai Mai vrednici și mai mândri cai, Dar eu, stăpâne, eu?
Întreagă mila ta o cer! Alah e drept și-Alah din cer Va judeca ce-i între noi, Că mă răpești și mă despoi, M-arunci pe drum să pier.
Și lumea te va blestema, Că-i blestem făptuirea ta! Voi merge, pașă, să cerșesc, Dar mila voastră n-o primesc Ce bine-mi poți tu da?
Dă pașa semn. Să-l dezbrăcați Și binele în vergi i-l dați! Sar eunucii, vin, îl prind Se-ntoarce-arabul răsărind Cu ochii înghețați...
El scoate grabnic un pumnal, Și-un val de sânge, roșu val De sânge cald a izvorât Din nobil-încomatul gât, Și cade mortul cal.
Stă pașa beat, cu ochi topiți, Se trag spahiii-ncremeniți. Și-arabul, în genunchi plecat, Sărută sângele-nchegat Pe ochii-nțepeniți.
Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni Și-aruncă fierul crunt din mâini: Te-or răzbuna copiii mei! Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la câini!
[Trebuie sa fiti înscris şi conectat pentru a vedea această imagine]
Ultima editare efectuata de catre Roby in Mar Noi 15, 2011 9:40 am, editata de 2 ori
SfT Fondator
Mesaje : 3793 Puncte : 4489 Localizare : Craiova
Subiect: Re: Poezii care au facut istorie Mar Noi 15, 2011 9:25 am
Luceafărul (de Mihai Eminescu)
A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată.
Și era una la părinți Și mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinți Și luna între stele.
Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lângă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă.
Privea în zare cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâni, Astfel dorința-i gata; El iar, privind de săptămâni, Îi cade dragă fata.
Cum ea pe coate-și răzima Visând ale ei tâmple De dorul lui și inima Și sufletu-i se împle.
Și cât de viu s-aprinde el În orișicare sară, Spre umbra negrului castel Când ea o să-i apară.
*
Și pas cu pas pe urma ei Alunecă-n odaie, Țesând cu recile-i scântei O mreajă de văpaie.
Și când în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mâinile pe piept, I-nchide geana dulce;
Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătând închiși Pe fața ei întoarsă.
Ea îl privea cu un surâs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adânc în vis De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în somn, Oftând din greu suspină – „O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!"
El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare;
Și apa unde-au fost căzut În cercuri se rotește, Și din adânc necunoscut Un mândru tânăr crește.
Ușor el trece ca pe prag Pe marginea ferestei Și ține-n mână un toiag Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voevod Cu păr de aur moale, Un vânăt giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale.
Iar umbra feței străvezii E albă ca de ceară - Un mort frumos cu ochii vii Ce scânteie-n afară.
– „Din sfera mea venii cu greu Ca să-ți urmez chemarea, Iar cerul este tatăl meu Și mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborât cu-al meu senin Și m-am născut din ape.
O, vin'! odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.
Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte."
– „O, ești frumos, cum numa-n vis Un înger se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă și la port, Lucești fără de viață, Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață."
*
Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă
– „Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!"
Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere;
În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă;
Pe negre vițele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare.
Din negru giulgi se desfășor Marmoreele brațe, El vine trist și gânditor Și palid e la față;
Dar ochii mari și minunați Lucesc adânc himeric, Ca două patimi fără saț Și pline de-ntuneric.
– „Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ș-acuma, Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma;
O, vin', odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă.
O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri să răsai Mai mândră decât ele."
– „O, ești frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde."
– „Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare, Cum că eu sunt nemuritor, Și tu ești muritoare?"
– „Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe - Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pământ, Fii muritor ca mine."
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naște din păcat, Primind o altă lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi să mă dezlege."
Și se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile.
*
În vremea asta Cătălin, Viclean copil de casă, Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu pas A-mpărătesii rochii, Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii,
Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pânditor Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu Și mândră, arz-o focul; Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul.
Și-n treacăt o cuprinse lin Într-un ungher degrabă. – „Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ți vezi de treabă."
– „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Pe gânduri totdeuna, Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una."
– „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Dă-mi pace, fugi departe - O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte."
– „Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mânia, Ci stai cu binișorul.
Cum vânătoru-ntinde-n crâng La păsărele lațul, Când ți-oi întinde brațul stâng Să mă cuprinzi cu brațul;
Și ochii tăi nemișcători Sub ochii mei rămâie... De te înalț de subțiori Te-nalță din călcâie;
Când fața mea se pleacă-n jos, În sus rămâi cu fața, Să ne privim nesățios Și dulce toată viața;
Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută, Când sărutându-te mă-nclin, Tu iarăși mă sărută."
Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Și rușinos și drăgălaș, Mai nu vrea, mai se lasă.
Și-i zise-ncet: - "Încă de mic Te cunoșteam pe tine, Și guraliv și de nimic, Te-ai potrivi cu mine...
Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării;
Și tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul Când ale apei valuri trec Călătorind spre dânsul;
Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... În veci îl voi iubi și-n veci Va rămânea departe...
De-aceea zilele îmi sunt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Ce nu-l mai pot pricepe."
– „Tu ești copilă, asta e... Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume,
Căci amândoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi."
*
Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele - Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele.
Și din a chaosului văi, Jur împrejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl înconjor Ca niște mări, de-a-notul... El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul;
Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaște, Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște.
Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.
– „De greul negrei vecinicii, Părinte, mă dezleagă Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte, Căci tu izvor ești de vieți Și dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire...
Din chaos, Doamne,-am apărut Și m-aș întoarce-n chaos... Și din repaos m-am născut. Mi-e sete de repaos."
– „Hyperion, ce din genuni Răsai c-o-ntreagă lume, Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume;
Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toți, S-ar naște iarăși oameni.
Ei numai doar durează-n vânt Deșerte idealuri - Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte.
Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăși soare;
Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște.
Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... Cere-mi cuvântul meu de-ntâi - Să-ți dau înțelepciune?
Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munții cu păduri Și insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să arăți Dreptate și tărie? Ți-aș da pământul în bucăți Să-l faci împărăție.
Îți dau catarg lângă catarg, Oștiri spre a străbate Pământu-n lung și marea-n larg, Dar moartea nu se poate...
Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pământ rătăcitor Și vezi ce te așteaptă."
*
În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Și, ca și-n ziua cea de ieri, Lumina și-o revarsă.
Căci este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit Și tremurând din apă.
Și împle cu-ale ei scântei Cărările din crânguri. Sub șirul lung de mândri tei Ședeau doi tineri singuri
– „O, lasă-mi capul meu pe sân, Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii reci Gândirile străbate-mi, Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de patimi.
Și de asupra mea rămâi Durerea mea de-o curmă, Căci ești iubirea mea de-ntâi Și visul meu din urmă."
Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor față; Abia un braț pe gât i-a pus Și ea l-a prins în brațe...
Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede
– „Cobori în jos, luceafăr blând, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în gând, Norocu-mi luminează!"
El tremură ca alte dăți În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n trecut În mări din tot înaltul – „Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece