Haremurile turcesti

Cultura de la curtea otomana, sau cea dezvoltata in jurul curtii imperiului otoman era cunoscuta drept ,,calea otomana”. Pentru a obtine o pozitie inalta in acest imperiu, trebuia sa stii persana, araba si turca otomana, trebuia sa stii cum sa te porti la o curte imperiala in fata sultanului si la festivitatile religioase si formale. Venind din traditia araba, harîm (حريم) este partea casei in care barbatii straini nu au voie sa intre. Cuvantul in sine inseamna refugiu, intimitate, care este respectata si onorata.

In limbile occidentale, cum ar fi limba engleza, acest cuvant se refera la colectivul de femei dintr-o familie poliglota, sau o zona in care barbatii nu au voie, ori, intr-un context modern, numarul de admiratoare ale unui barbat.

Haremul de la palatul Topkapı numara cateva sute de femei (uneori peste o mie), unele dintre ele fiind sotiile sultanului. Tot aici se afla si mama acestuia, fiicele sale ori alte rude de sex feminin, dar si un numar mare de eunuci si sclave. Pana in perioadele tarzii, fii sultanului traiau si ei in harem, pana cand implineau varsta de 16 ani, cand puteau sa apara in public. Haremul de aici era mai degraba locul unde se retragea sultanul, pentru a petrece timp cu familia lui.

Se zice ca haremurile au existat si in Persia, sub conducerea vechilor dinastii. Femeile din haremul regal au jucat un rol foarte important in istoria iraniana, mai ales in timpul revolutiei constitutionale persane.

,,Harem’’ poate veni si de la cuvantul chinezesc ,,hougong’’ (insemnand ,,locurile ascunse’’). Hougong sunt palatele construite pentru concubinele imparatului si pentru rudele de sex feminin.

Haremul a manifestat o anume fascinatie in imaginatia europeana, mai ales in perioada romantica, datorita scrierilor aventurierului Richard Francis Burton. Multi occidentali isi imaginau haremul ca fiind un bordel plin de femei senzuale, imbaindu-se in bazine cu apa cristalina, cu trupurile frumoase unse cu uleiuri aromate, avand ca unic scop in viata satisfacerea barbatului caruia i se daruisera.

Obiceiuri si traditii in Turcia

Kina Grecesi este o festivitate care inainte dura o saptamana, incepand cu momentul in care se trimitea mirelui acasa trusoul viitoarei mirese. Trusoul era trimis cu o caruta trasa de cai, acompaniata de clarinete si de tobe pe strazile satului pentru a da de stire tuturor. Rudele apropiate ale miresei aranjeaza totul in noua casa. Rudele mirelui si ai miresei se duc impreuna intr-o zi de marti la hamam (baia turceasca), urmati de alti prieteni de-ai miresei. Acest ritual este cunoscut drept ,,baia miresei’’.

Dupa un timp in care acestia petrec distrandu-se, mireas soseste la hamam acompaniata de cantece populare, purtand lumanari ce sunt apoi oferite musafirilor. Se obisnuieste ca viitoarea mireas sa poarte in astfel de ocazii un brau de matase si pantofi ornamentati cu sidef.

A doua zi, miercuri, are loc ,,seara hennei” acasa la mireas. In cursul zilei, rudele fetei si ale baiatului imprastie henna pe o tava de argint pe care se afla doua lumanari si o duc acasa, unde are loc ceremonia. In noaptea hennei, mireas si toate rudele de sex feminin poarta rochii numite Bindallı, brodate cu catifea, ori cu satin. Dupa ce musafirii iau masa, mireas intra in camera avand fata acoperita cu un val rosu, insotita de domnisoara de onoare si de prietene apropiate purtand lumanari aprinse in mana, incantand oaspetii cu cantece populare. Mireasa saruta mana parintilor sai inainte de a lua loc pe un scaun inalt, rezervat special pentru ea.

Dupa petrecerea la care iau parte cu totii, mireas paseste in mijlocul incaperii si pe fundalul cantecelor recitate, incepe ritualul hennei. Cateva femei deschid ,,fortat’’ mana miresei si o femeie cu o casnicie fericita ii va pune in palma un ghem de henna. Oaspetii care au adus cu ei cadouri sub forma de obiecte de aur le vor presa pe acestea in henna. Obiceiul acesta poarta numele de ,,Kina Basmasi’’. Cu henna ii sunt apoi pictate miresei degetele de la maini si de la picioare iar cu ce mai ramane sunt pictate alte fete, pentru a le aduce noroc si casnicie fericita.

La sfarsitul noptii, mireas si mama ei, de care urmeaza sa se desparta, vor plange impreuna si vor asculta cantecele sentimentale ale celorlalte femei.

Baile turcesti

Hamam (baia turceasca) este varianta orientala a baii cu aburi, ce poate fi considerata o alta varianta a saunei. Baile au jucat un rol important in culturile Orientului Mijlociu, servind ca loc de intalnire, unde se realizeaza curatirea rituala. Europenii au aflat de hamam prin intermediul contactului cu turcii, de vreme ce chiar denumirea data sugera acest lucru (hamam-ul turcesc).

In Europa de Vest, baia turceasca ca metoda de relaxare si de curatare a trupului a devenit foarte populara, mai ales in epoca victoriana. Procesul desfasurat in frecventarea baii turcesti se aseamana intrucatva cu acela al unei saune.

Daca vrei sa te duci la hamam, mai intai te vei relaxa intr-o camera bine incalzita prin circularea curentului cald de aer. Apoi te muti intr-o camera si mai calda inainte de a te stropi cu apa rece. Dupa ce te speli in intregime si ti se face masaj, intri apoi intr-o incapere racoroasa, pentru a te relaxa.

Cand au aparut in Turcia sistemele moderne de tevi, dusurile si cazile in fiecare casa, baile hamam nu au mai fost la fel de frecventate ca inainte.

Hamam-ul combina elementele functionale si structurale ale predecesarilor sai din Anatolia, cele ale bailor termale romane si bizantine cu traditia baii cu aburi din Turcia. Se stie ca arabii au construit multe bai inspirandu-se de la greci si de la romani. In orice caz, hamam-ul are un stil si o functionalitate superioare acestor structuri.

Baile turcesti au fost concepue in cultura otomana ca elemente structurale anexate moscheelor, devenind in scurt timp ele insele institutii si apoi, cu ajutorul arhitectului otoman Sinan, au fost transformate in structuri monumentale compexe, cel mai graitor exemplu in acest sens fiind baia Çemberlitaş din Istanbul, construita in 1584.

O baie turceasca tipica are trei camere conectate intre ele, la fel ca in cazul bailor romane: sıcaklık (hararet –caldarium), camera fierbinte; tepidarium (camera calda), care este si camera intermediara si soğukluk, camera rece.

Sıcaklık-ul are de obicei o cupola decorata cu sticla care creaza penumbra, blocuri de marmura in centru pe care se pot intinde vizitatorii si fantani in colturile incaperii. Aceasta camera este folosita pe post de sauna si pentru a beneficia de masajele exfoliante. Camera calda este folosita pentru a te spala cu sapun si apa, iar cea rece pentru a te relaxa, a savura o bautura racoritoare, uneori cieai, sau pentru a trage un pui de somn in compartimentele separate. Cateva hamam-uri din Istanbul au si mikveh-uri – bai de curatare rituala pentru femeile de origine evreiasca.

Superstitiile la turci

In fiecare comunitate exista o serie de convingeri fara o baza reala ce poate fi dovedita, provenite uneori din teama, alteori din neputinta sau coincidenta.

Superstitiile au existat de cand lumea. Desi nu au nimic de-a face cu intelepciunea si cu ratiunea, nu au putut fi eliminate complet din constiinta umana. Iata cateva dintre superstitiile regasite pe intreg tinutul Turciei, dar unele dintre ne suna si noua, romanilor, cunoscut:

• La masa nu poti manca stand picior peste picior, inseamna lipsa de respect fata de masa si se considera a fi aducator de foamete in casa.
• O oglinda sparta poate aduce 7 ani de ghinion.
• A 13-a zi a luni este considerata aducatoare de ghinion.
• Nu ai voie sa treci prin fata masinii.
• Se considera un semn rau daca un iepure trece prin fata masinii.
• Daca iti pui pantalonii in timp ce stai in picioare, vei avea paguba in casa.
• Nu poti oferi nimanui lapte pe intuneric, altfel vaca nu mai da lapte.
• Daca intr-un an s-au facut multe gutui, atunci iarna care vine va trece greu.
• Este semn de moarte daca o bufnita canta pe acoperisul casei.
• Se spune ca daca repeti un lucru pe 40 de ori, atunci se implineste.
• Nu este frumos sa numesti o persoana cu apeativul ,,porc’’ – cine rosteste cuvantul, nu va mai avea pofta de mancare timp de 40 de zile.
• Cand oferi lapte cuiva, pune si putin carbune sau o frunza verde un cana, altfel vaca nu va mai da lapte.
• Nu se lucreaza intre sala si ezan (chemarea la rugaciune) vinerea.
• Nu se spala sambata si martea.
• Nazar Boncuğu este purtat de copii, pentru a-i feri de privirile rele.
• Cand bradul are prea multe conuri, iarna va trece greu.
• Nu trebuie sa sari peste un copil, altfel va ramane mic de statura.
• Daca hainele copilului raman afara pana se intuneca, acesta poate cadea sub influenta blestemelor.
• Este considerat semn aducator de moarte, daca in timpul ezan-ului urla cainii.

Familia in Turcia

Familiile sunt divizate in cateva clase, in functie de conditiile sociale, economice si locale. Familia traditionala extinsa este o familie in care traiesc de regula trei generatii impreuna: bunicii, fii acestora impreuna cu sotiile lor si copiii. Fetele care se marita vor face parte din familia sotului ei apoi. Acest tip de familie devine din ce in ce mai rar in zilele noastre.

Al doilea tip de familie este acela care incepe sa inlocuiasca din ce in ce mai mult primul tip, pe fondul industrializarii si urbanizarii. Exista cateva conditii de natura economica, traditionala si emotionala care formeaza obligatiile si responsabilitatile fiecarui membru al unei familii moderne. In ceea ce priveste conditiile economice, fiecare individ trebuie sa joace un rol in sustinerea familiei. Tatal este responsabil de obicei pentru cea mai mare parte a venitului iar mama poate sa contribuie si ea, aducand bani in casa si daca nu, isi va asuma rolul de femeie casnica.

Bunicii pot contribui uneori la venituri cu pensia sau diverse alse venituri provenite din proprietati detinute (daca exista), etc. Copiii mici ajuta in gospodarie la curatenie, reparat si gatit iar cei mari contribuie prin a-si acoperi singuri propriile cheltuieli. Desi traditia il plaseaza pe tata in capul familiei, mama are aceleasi drepturi. Tatal este reprezentantul si protectorul familiei in vreme ce mama se ocupa de treburile zilnice.

Avand in vedere ca Turcia este o tara musulmana, Islamul joaca un rol important in viata femeilor. Cand Islamul a facut legile ce impuneau o limita la numarul de neveste, el a fost adoptat ca primul sistem ce acorda drepturi economice femeilor, salvandu-le de sub suveranitatea totala a sotului.

Dupa declararea Republicii in 1923, Ataturk a initiat un program de occidentalizare si secularizare in paralel cu incercarile disperate de a aboli ritualurile islamice din societatea turca. In 1926 s-a adoptat un nou cod civil, odata cu schimbarea brusca a sistemului familial. Varsta minima la care fetele se puteau casatori era de 15 ani si de 17 ani pentru baieti. Dreptul la vot a fost acordat la nivel local in 1930 si la nivel national in 1934. In ziua de azi, barbatul este capul familiei iar femeia face treaba in casa si daca decide sa se angajeze, trebuie sa ceara mai intai acordul sotului.

Traditii delicioase ale Turciei

In legendele turcesti, eroii obisnuiau sa manance alune si stafide inainte de a se lupta cu dragonii si cu uriasii. Faptul ca in zilele noastre unele mame le dau o punguta cu alune si stafide copiilor care urmeaza sa dea un examen, arata ca bucataria turca are probabil o foarte lunga traditie. Nu stim sigur ce mancau printii atunci cand se luptau cu monstrii, dar este stiut faptul ca modul de a pregati alimentele in bucataria turca s-a schimbat mult de-a lungul sutelor de ani. In aceasta tara, abundenta de fructe si legume a dus la o bucatarie a carui rafinament este deseori comparat cu cel al bucatariei franceze ori cu imbietoarea bucatarie chinezeasca. Si ceea ce strabunii stiau, a fost dovedit mai tarziu de catre cercetatori: o dieta bazata pe cereale, legume si fructe este una sanatoasa.

Turcia are reputatia de a oferi un mediu excelent pentru vegetarienii care au de unde alege in ceea ce priveste mancarea. Mese delicioase fara carne sunt preparate in spiritul practicilor stravechi, care face mancarea sa fie nu doar foarte delicioasa, ci si sanatoasa.

Nu doar o gama foarte mare de verdeturi confera bucatariei turce reputatia sa cunoscuta, ci si uleiul de masline (un remediu pentru tot felul de boli) si iaurtul. Iaurtul are o importanta majora intr-o gospodarie si poate fi considerat nu doar obiectul principal al unei diete, ci si darul Turciei pentru intreaga lume.

Unele dintre felurile principale de mancare este pilaful facut din orez si diverse legume precum vinete, mazare si fasole. Un alt fel de mancare popular este Borek: rulouri ce pot fi umplute cu foarte multe amestecuri din branza, spanac, cartofi, etc. Acest fel de mancare este atat de adaptabil, incat pana si prepararea lui a evoluat intr-o arta in adevaratul sens al cuvantului. Ba chiar se spune ca nici o fata nu ar trebui sa se casatoreasca pana cand nu a invatat sa faca Borek.
Un alt fel de mancare este Dolma: diverse legume umplute cu un amestec de orez, verdeturi si condimente. Pot fi mancate atat reci cat si calde.

Casatoria in Turcia

In familia traditionala, casatoria este mai degraba o chestie care implica intreaga familie, decat una personala. Casatoriile nu mai sunt oficiate de catre imam, asa cum se obisnuia inainte ca Turcia sa devina Republica. Prin lege, casatoriile trebuie sa fie civile. Aproximativ 40% din casatorii sunt doar civile, 50% sunt atat civile, cat si religioase iar 10% sunt doar religioase, adica ilegale. Poligamia este foarte rara si doar in cateva sate, cu o pondere de 3%.

Casatoria inainte de 15 ani petru fete si 17 ani pentru baieti este interzisa prin lege. Varsta la care se casatoresc majoritatea fetelor este de 17-18 ani. Casatoriile timpurii sunt mai frecvente in zonele rurale. Pentru baietii care cresc in orasele mari educatia, armata si gasirea unui loc de munca potrivit sunt cateva motive pentru care amana casatoria.

Continuitatea familiei este asigurata de catre mostenitori. Odata cu cresterea nivelului educational, credinta conform careia doar copiii pe linie masculina asigura continuitatea familiei, si-a pierdut efectul. Cand tanara sotie ramane insarcinata, toti membrii familiei devin foarte entuziasmati. Odata cu toate urarile de bine, vitoarea mama primeste imediat si o bratara de aur de la soacra. In zonele rurale, o femeie insarcinata arata acest lucru schimband anumite detalii in vestimentatia sa, cum ar fi de exemplu esarfa, hainele (brodate cu alte motive), etc.

Nasterile ce au loc la tara sunt asistate de moase, insa in marile orase, nasterile au loc la spital. Dupa nastere, proaspata mamica si bebelusul primesc daruri constand in obiecte de aur. Mama nu are voie sa iasa din casa o perioada de 40 de zile iar daca lucreaza, va primi automat concediu. In primele trei zile sosesc in vizita doar rudele apropiate, dar in zilele ce urmeaza foarte multa lume se va perinda cu o groaza de cadouri prin casa fericitei familii.

In Anatolia exista obiceiul de a planta cate un copac in numele celui nou nascut. Pentru fete se planteaza castani, duzi si meri, iar pentru baieti se planteaza plopi sau brazi.

Covoarele turcesti

Covoarele se numara printre cele mai cunoscute forme de arta din Turcia. Exista diverse motive sociologice, economice si religioase pentru care aceasta arta este atat de populara in Asia Mica. In aceasta regiune populata de turci, temperaturile variaza mult intre zi si noapte, intre vara si iarna. Turcii, fie ei nomazi, ori fermieri, si-au protejat casele cu ajutorul covoarelor. Acestea sunt aproape mereu facute manual din lana si uneori este adaugat si bumbac.

In gospodariile traditionale, femeile si fetele tes covoare atat ca sa isi ocupe timpul, cat si pentru a castiga bani. Chiar daca cele facute in fabrica sunt mai ieftine, popularitatea celor facute de mana nu a scazut.

Covoarele turcesti sunt printre cele mai cautate produse realizate manual. Culorile lor vii, in tonuri calde si modele extraordinare cu motive traditionale au contribuit la faima lor, faima mentinuta inca din secolul al XIII-lea.

Covoarele turcesti din secolele a XV-lea si al XVI au devenit foarte cunoscute prin intermediul picturii europene. In secolul al XVII-lea, cand Olanda a devenit o tara puternic dezvoltata economic, covoarele turcesti se regaseau in multe case.

Nu exista doua covoare la fel, fiecare este o creatie noua. Deoarece in mod traditional femeile au fost acelea care au tesut covoarele, acesta forma de arta a fost rar apreciata ca fiind opera unui artist cunoscut.

Teserea covoarelor este arta traditionala a turcilor. Covoarele de pus pe jos au fost folosite inca din timpuri stravechi, de pe vremea asirienilor si babilonienilor insa acestea nu erau covoare impletite, ci tesute. Covorul impletit nu apare in tarile islamice decat in secolul al XI-lea.

Covoarele Seljuk gasite la Konya sunt impletite cu nodul turc – ghiordes, in acelasi stil ca fragmentele de covor gasite in mormintele din muntii Altai. Aceste covoare pot fi caracterizate de motive geometrice si flori stilizate in randuri repetate si de catre modelele inscriptionate in stilul Kufic. La inceputul secolului al XIV-lea au aparut si motivele animale iar pana la sfarsitul secolului al XVI-lea, au fost adoptate modelele stil medalion, in timp ce influenta artelor iraniene si mamluke se facea simtita.

In aceasta perioada au existat doua tipuri mari de covoare tesute: covoarele Usak, cu motive in forma de medation si covoarele imperiale otomane, cu motive inspirate din natura.